Smeriţi Îţi cerem azi iertare, Părinte Sfânt, căci cu iubire
Tu ne-ai oprit din calea morții ce duce sigur la pieire.
Nu poate fi descrisă-n vorbe a Ta măreață îndurare,
O Doamne, Te rugăm ne iartă pentru cumplita-ne trădare.

Căci n-am vegheat destul, Isuse, şi-am crezut glasul luciferic
Ce ne-a vorbit atât de dulce şi ne-a atras în întuneric.
El ne-a promis pe căi uşoare să ne conducă-n fericire
Şi faţă de-adevărul vieţii, el ne-a umplut de împietrire.

El ne-a promis cu uşurinţă în suflete eliberare,
O cale înspre biruinţă prin ură şi prin răzbunare...
El ne-a-nvăţat că nu e vreme să pierdem timp cu părtăşia
Şi-apoi cu multă dibăcie, ne-a pus în minte lăcomia.

A pus în noi a lui dorinţă după mândrie şi-nălțare
Căci şi-a dorit dintotdeauna de-a fi ca Dumnezeu, mai mare.
El a fost totdeauna mândru, trufaş şi plin de aroganță
Dar cu atâta duioşie celor orbiţi le dă speranţă.

Căci înjosind fără ruşine pe semeni, se vor înălța,
Şi doar înlăturând pe alţii în luptă ei vei câştiga.
Şi-astfel, sărmanii robi satanei, rănesc fărʼ nici o remuşcare
Având un singur scop în viaţă - dorinţa
după înălţare.

O, de-ar veni măcar o clipă în faţa Jertfei lui Hristos...
Aici pătrunşi de-a ei lumină, şi-ar vedea coborârea-n jos.
Aici văzând nevrednicia şi-adevărata lor valoare
Ar găsi calea-adevărată ce duce înspre înălţare.

Ar învăţa ce e iubirea ce dăruind, primeşte pace,
Ce iartă-acoperă şi uită chiar pe acel ce rău îi face.
Ar învăţa ce-i mulţumirea, şi-adevărata bogăţie
Şi-ar alunga pe totdeauna dorinţa după lăcomie.

Dar ce plăcere-nşelătoare-i s-asculți cum îţi vorbeşte-n şoapte
Acel ce-i domn peste-ntuneric şi-n jurul lui e veşnic noapte.
Te-ai îngrozi însă de teamă, de i-ai vedea odată faţa,
Tu nu l-ai mai băga în seamă şi nu i-ai asculta povaţa.

Căci el îşi schimbă-nfăţişarea chiar şi în înger de lumină,
Dar în natura lui rămâne tot şarpele ce învenină...
Tu însă, caută cunoşinţa şi-adevărata-nţelepciune
Ca să nu cazi vreodată pradă în a lui neagră-nşelăciune.